Blogul Cutia cu minuni!
Din podul unei case din Reghin până la un premiu Emmy. Lecția despre alegeri, sinceritate și curaj de la Robert Simon
Astăzi am participat, alături de Aris, la un eveniment dedicat adolescenților, unde invitat a fost Robert Simon, câștigător al unui premiu Emmy în 2014 pentru efecte speciale la Game of Thrones.
Nu m-au impresionat doar realizările lui, ci mai ales povestea din spatele lor.
Totul a început cu un cufăr din pod
A povestit că este din Reghin și că, la doar 5 ani, a găsit în podul casei un cufăr plin cu benzi desenate.
Curiozitatea l-a făcut să înceapă să deseneze, apoi să se întrebe cum sunt create acele lumi.
A fost încurajat de familie, și-a urmat pasiunea, a mers la Liceul de Artă, iar mai târziu, când se afla în București, a ales să accepte oportunitatea de a pleca în străinătate.
O alegere care i-a schimbat viața.
Fiecare alegere deschide un drum
Mi-a rămas în minte un lucru simplu și profund:
Fiecare alegere deschide un drum.
Destinul nu se construiește dintr-un singur moment spectaculos, ci din multe alegeri mici, făcute cu curaj și perseverență.
Ce este cel mai important în viață?
L-am întrebat ce consideră că este cel mai important în viață.
Răspunsul lui a fost:
Sinceritatea.
Cum treci peste momentele grele?
L-am întrebat și cum a trecut peste momentele grele.
Mi-a spus că familia și oamenii buni din jurul lui au fost sprijinul care l-a ajutat să meargă mai departe.
M-a făcut să mă gândesc cât de important este să alegem conștient oamenii cu care ne înconjurăm.
Curajul de a ieși din zona de confort
Am observat și atenția lui extraordinară la detalii.
În același timp, deși avea siguranță în ceea ce făcea, nu s-a temut să iasă din zona de confort și să accepte oportunități noi.
Curajul de a alege a mers întotdeauna împreună cu pasiunea.
Ce este o minune?
A spus că atunci când faci ceea ce iubești, nu mai simți că muncești.
Iar când l-am întrebat ce înseamnă o minune pentru el, răspunsul a fost unul care m-a atins:
Faptul că simte raza soarelui, că poate sta în fața noastră, că are mâini cu care poate crea.
Pentru el, starea de prezență transformă viața de zi cu zi într-un șir de miracole.
Ce mi-a adus mie această experiență?
La final, m-am întrebat:
Ce mi-a adus mie această experiență?
Mi-a adus o reconectare cu propriul meu drum.
M-a făcut să înțeleg că trecutul meu, cu toate încercările și durerile lui, a avut un rol în omul care sunt astăzi.
Mi-a reamintit că, indiferent de etapa în care mă aflu, pot face alegeri noi.
O realizare personală
Am realizat și ceva despre mine:
De multe ori mă pierd în detalii.
Rigiditatea, încrâncenarea și fricile mă fac să amân lansarea unor idei și a unor evenimente în care cred.
Îmi doresc ca totul să fie perfect și, uneori, tocmai această dorință mă oprește din a face pasul înainte.
Poate că sinceritatea începe chiar aici
Poate că sinceritatea despre care vorbea Robert Simon începe chiar aici:
În momentele în care rămânem singuri cu noi înșine și avem curajul să ne privim fără măști.
Acolo descoperim ce ne ține pe loc și tot acolo găsim libertatea de a alege altfel.
Lecția pe care o iau cu mine
Plec de la această întâlnire cu recunoștință și cu o lecție pe care vreau să o păstrez și pentru Cutia cu Minuni:
Minunile nu apar doar în marile realizări.
Ele se nasc din curiozitate, din sinceritate, din oamenii buni pe care îi întâlnim și din curajul de a face următorul pas, chiar și atunci când nu avem toate răspunsurile.
Când scopul este nobil, oamenii răspund cu inimă
11 iulie 2026 a fost pentru mine mai mult decât o zi de voluntariat. A fost o reîntâlnire cu o parte importantă din mine și o confirmare că Dumnezeu lucrează prin oameni, atunci când aceștia aleg să dăruiască.
Am avut bucuria de a participa, ca voluntar, la activitatea desfășurată la Muzeul ASTRA din Sibiu, în cadrul proiectului „Tabăra Copiilor cu Suflet Făgărășan”, organizat pentru a1proximativ 100 de copii și 10 însoțitori din Făgăraș.
Pe parcursul zilei, copiii au descoperit frumusețea satului românesc, au participat la ateliere de desen și pictură, au învățat prin joc și au asistat la o demonstrație despre producerea curentului electric, posibilă datorită implicării părintelui Rareș Sbera, de la biserica din Muzeul ASTRA.
Am avut ocazia să discut cu voluntarii și să îi întreb ce i-a determinat să se implice într-un astfel de proiect. La început le-a fost greu să găsească un răspuns. Însă, pe măsură ce dialogul a continuat, au ieșit la iveală adevăratele motivații:
– generozitatea;
– dorința de a dărui timp și atenție;
– bucuria de a împărtăși copiilor și adulților mai puțin norocoși frumusețea vieții;
– convingerea că viața înseamnă mai mult decât lipsuri, probleme sau boală;
puterea unei echipe unite în jurul unui scop comun.
Pentru mine, această experiență a fost și o întoarcere la rădăcini. Mi-am amintit perioada în care organizam proiecte educaționale ca profesor și am redescoperit cât de mult mă împlinesc activitățile în care oamenii cresc împreună.
Am înțeles încă o dată că talanții nu sunt doar daruri primite, ci responsabilități care trebuie puse în slujba celorlalți.
Discuțiile purtate cu doamnele implicate în proiect au deschis posibilitatea unei viitoare colaborări cu Asociația Cutia cu Minuni 111. Acest lucru mi-a confirmat că există oameni care își doresc să se implice, atunci când întâlnesc un proiect autentic, construit pe valori și pe iubirea față de aproapele.
Un moment care m-a impresionat a fost atunci când doamna Elena Stanciu, inițiatoarea proiectului, a subliniat că succesul unei astfel de tabere nu aparține unei singure persoane, ci echipei. Este o lecție valoroasă: marile proiecte se construiesc prin încredere, colaborare și respect reciproc.
Este o lecție valoroasă: marile proiecte se construiesc prin încredere, colaborare și respect reciproc.
Ce am luat cu mine din această zi?
Am plecat cu mai multă claritate asupra modului în care doresc să dezvolt activitățile Asociației Cutia cu Minuni 111. Oamenii caută sens. Caută locuri în care pot dărui, pot crește și pot contribui la binele celorlalți.
Când scopul este nobil, voluntarii apar.
Când există iubire și unitate, comunitățile se transformă.
Iar atunci când fiecare își pune talantul în slujba aproapelui, binele se înmulțește.
Aceasta este și misiunea Asociației Cutia cu Minuni 111: să creeze contexte în care oamenii, indiferent de vârstă, să descopere că în fiecare există o resursă valoroasă care poate aduce speranță, bucurie și lumină în viața altora.
iubirea, generozitatea, voluntariatul, colaborarea, responsabilitatea, educația, respectul, empatia, credința, recunoștința, unitatea și slujirea aproapelui.
Acestea sunt valorile care stau și la temelia proiectelor Cutia cu Minuni 111.
Valorile care construiesc comunități – întâlnirea Cutia cu Minuni 111 din 30 mai 2026
Am avut intalnirea săptămânală Cutia cu Minuni, prezenta lui Marius Ciuca a facut posibilă o discutie mai profundă in legătură cu experiența lui ca președinte sl Asociației Job in Sibiu, colaborarea si implicarea in alte ONG uri din Sibiu. Pe fondul acestei discuții s au alaturat persoane care ne au împărtășit alte perspective.
Esența din materialul întâlnirii „Cutia cu Minuni 111” DIN DATA DE 30 MAI 2026, s a structurat clar valorile, ideile principale și ce reiese cu adevărat important:
VALORI CENTRALE
- Autenticitate vs. ipocrizie
Se subliniază clar nevoia de sinceritate. Oamenii simt falsitatea și nu se pot deschide într-un spațiu neautentic. - Libertate și respect
– Libertate în exprimare, în muncă, în alegeri
– Respect reciproc (foarte important în relații și în muncă) - Încredere și credință
– Încredere în sine (lipsește multora)
– Încredere că lucrurile se pot așeza
– Credința că „se poate”, chiar fără garanții - Contribuție și ajutor real
– Dorința de a ajuta fără a controla
– Fără a „vinde soluții”, ci ghidare și susținere - Comunitate și conexiune
– Puterea grupului de a crea schimbări reale
– Conexiunile dintre oameni sunt transformatoare - Acceptare și conștientizare
– Acceptarea realității personale
– Conștientizarea blocajelor (orgoliu, frică, lipsă de claritate)
IDEI PRINCIPALE - Mulți oameni nu au claritate
– Nu știu ce vor
– Nu știu cum să ajungă acolo
– Nu știu cum să înceapă
👉 Prima nevoie: claritate + direcție - Experiența directă valorează enorm
– A intra „în pielea omului”
– A testa, a trăi, a simți meserii diferite
👉 Nu doar teorie, ci trăire practică - Anturajul este decisiv
– „Anturajul e ca un lift: te ridică sau te coboară”
– Devii ceea ce vezi în jurul tău
👉 Soluție: stai lângă oameni unde vrei să ajungi - Blocaje majore ale oamenilor
Stimă de sine scăzută
Frică / anxietate socială
Lipsă de acțiune
Orgoliu (nu acceptă începutul de jos)
Frustrare acumulată
👉 Acestea blochează angajarea și evoluția - Nevoia de feedback și încurajare
– Oamenii renunță pentru că nu li se spune nimic
– Lipsa validării creează nesiguranță
👉 „Omul pleacă nu pentru că nu poate, ci pentru că nu știe dacă e bine” - Puterea comunității
– Exemple: grupuri unde 40% s-au angajat doar din conexiuni
– Întâlnirile creează oportunități necontrolabile, dar reale
👉 Comunitatea vindecă și creează oportunități - Dinamică profundă de grup
– La început: rezistență, respingere
– În timp: deschidere, vulnerabilitate, conexiune
👉 Grupul devine spațiu sigur (acasă) - Supraviețuire vs. evoluție
– Când ești în „mod de supraviețuire”, nu poți visa sau construi
– Nevoile de bază blochează creșterea
👉 Trebuie creat spațiu pentru siguranță → apoi evoluție - Vindecare emoțională necesară
– Rănile emoționale influențează comportamentul
– Apar mecanisme: hipervigilență, evitare, disociere
👉 Munca nu e doar practică, ci și emoțională - Energia „Cutia cu Minuni”
– Creează schimbări fără să fie complet explicabile
– Oamenii pleacă transformați
– „Aprinde o scânteie”
👉 Este percepută ca un catalizator de transformare
🔑 CE ESTE ESENȚIAL (în profunzime)
Oamenii nu au nevoie doar de joburi → au nevoie de sens, direcție și încredere
Relațiile și mediul sunt mai importante decât tehnica
Vindecarea emoțională este legată direct de succesul profesional
Comunitatea autentică poate schimba vieți
Acțiunea mică (ex: a merge la șomaj, a participa) arată angajamentul real
Evoluția vine din:
expunere
experiență
conexiune
✨ ESENȚA „CUTIA CU MINUNI 111″
30 Mai 2026
Un spațiu:
fără presiune
fără mască
de conectare reală
unde oamenii își pot găsi prin claritate,Sens, curaj, direcție,incredere,
daca isi doresc….transformarea.
Vulnerabilitate #sens#determinare#blandete#acceptare#conexiune#curaj#bunatate#incredere#libertate #autenticitate #cutiacuminuni
Duminica lui Toma – De la Rana la Cicatrice
„Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.”
Strigătul lui Toma nu era necredință. Era sete de certitudine. Era refuzul de a trăi dintr-o poveste împrumutată.
Era și strigătul meu.
I. Știam. Și totuși.
A existat un moment în viața mea în care am știut.
Nu pentru că mi-a spus cineva. Nu pentru că am citit. Ci pentru că am trăit.
După accident, 2016, în mijlocul fragilității, al dependenței, al neputinței totale, am primit o formă de cunoaștere care nu avea nevoie de argumente. Era acolo. Clară. Vie. Aproape imposibil de exprimat în cuvinte.
Știam.
Și totuși, nu era suficient. Nu știam cum să arăt, să vorbesc, să fac ceea ce mi se arătase. Când m-am întors, ceva din mine nu fusese încă trecut prin foc. Nu fusese verificat în carne.
Și mai era ceva: nu îmi aminteam. Amnezia luase cu ea și certitudinea trăită. Știam că știusem, dar nu mai știam cum.
Și atunci a apărut îndoiala.
Nu ca o cădere. Ci ca o chemare.
II. Toma din mine
Eram în biserică. Pe perete, pictat, Duminica lui Toma. Ioan 20:27.
M-a atras numărul – 20.27 = 11. Am simțit că e ceva pentru mine. Și a început să curgă.
Era 2023.
Operația de vezică biliară. Durerea bruscă, spasmodică, sub coasta dreaptă – acolo unde sulița a intrat în coasta lui Hristos. Nu ca simbol îndepărtat, ci ca realitate trăită în propriul corp. Fără să fi căutat legătura, trupul o trăia deja.
Vezica biliară – organ al deciziei, al curajului, al modului în care gestionăm amărăciunea vieții. Al mâniei reprimate, al resentimentelor nerostite, al îndoielii îngropate. Iar îndoiala reprimată, am înțeles, are legătură directă cu amnezia disociativă. Cu uitul forțat. Cu refuzul inconștient de a simți din nou ceea ce a durut prea mult.
Toma nu voia să creadă pentru că îi era frică să fie din nou rănit. Și eu nu îmi aminteam, pentru că amintirea durea.
Când m-a trezit asistenta după anestezie, plângeam. M-a întrebat de ce. Am răspuns simplu: „Mi-am adus aminte de accident.”
A trebuit să simt din nou. Ca să știu din nou.
III. Coborârea necesară
A urmat depresia. Liniștea aceea grea, apăsătoare. Îmi era greu să merg, să vorbesc. Întrebările existențiale nu mai puteau fi ocolite:
Cine sunt? Ce este adevărul?Ce înseamnă, de fapt, credința?
Cei din jur – familia, prietenii, cei apropiați – vedeau din exterior: vulnerabilitate, neputință, răni. Eu simțeam înăuntru bucuria Învierii, dar nu o puteam arăta. Nu o puteam transmite. Exista o prăpastie dureroasă între ce trăiam și ce puteau vedea ceilalți.
Eram mulți Toma în jurul meu. Și eram Toma și eu.
Nu mai puteam trăi din ce știam odată. Trebuia să trăiesc din ce este adevărat pentru mine acum. Am înțeles atunci că există o diferență între a crede și a ști – și o diferență și mai mare între a ști și a fi.
Duminica lui Toma nu a fost, pentru mine, un moment din calendar. A fost un proces. Și a durat.
A fost locul în care nu m-am mai mulțumit cu ideea de Dumnezeu, ci am avut nevoie să ating, să simt, să verific. Nu am fost respinsă pentru asta. Am fost dusă exact acolo unde aveam nevoie – prin durere, prin îndoială, prin întrebări fără răspuns imediat – până când ceva s-a schimbat.
Nu brusc. Nu spectaculos. Ci profund.
IV. Cicatricea știe
Anul acesta,2026, de Paște, am simțit că mi s-a înapoiat ceva.
Nu entuziasmul de altădată. Nu intensitatea trăirilor din rană. Ci ceva mult mai liniștit. O așezare.
Simțirea nu mai vine din rană. Vine din cicatrice.
Și cicatricea nu mai caută. Nu mai demonstrează. Nu mai salvează. Cicatricea știe.
Am început să ascult muzică fără să simt vinovăție. Să primesc mângâiere fără să o interpretez ca greșeală. Să trăiesc fără să simt că trebuie să salvez pe toată lumea.
Am început să accept.
Bucuria Invierii
Mergeam si inainte la biserica. Dar mergeam din rana. Din vinovatie. Ca si cum trebuia sa platesc ceva, sa dovedesc ceva, sa fiu suficient de buna ca sa fiu acceptata. Nu stiam atunci. Nu vedeam.
Dupa accident, ceva s-a rupt in mine – si prin crapatura aceea a intrat lumina.
Nu intelegeam inainte ce inseamna „Bucuria Invierii”. Cand auzeam aceste cuvinte, ma gandeam la moarte. La ceva indepartat, la o poveste despre un om care a trait acum doua mii de ani. Viata, moartea si Invierea lui Hristos mi se pareau o naratiune frumoasa – dar nu a mea. Nu despre mine.
Accidentul a schimbat asta.
Dintr-odata, fiecare moment s-a ascutit. Agonie, apoi extaz. Furie, apoi bucurie. Indoiala, apoi credinta. Corpul nu asculta, mintea ratacea, dar sufletul – sufletul simtea ceva ce mintea nu putea inca procesa. Traiam simultan iadul si cerul, fara sa inteleg ca erau acelasi drum.
Mi s-au luat anumite libertati ale trupului. Nu puteam merge. Nu stapaneam functiile corpului. Gustul, echilibrul, controlul – toate plecasera. Si totusi, în mijlocul acelei pierderi totale, simteam ceva ce nu simtisem niciodata intreg: iubire. Bucurie. Recunostinta pentru tot – chiar si pentru ce mi se luase.
Intelesesem fara cuvinte ca pierzand libertatile trupului, castigasem libertatea Duhului.
Ascultand Prohodul Domnului, ceva s-a lamurit adanc in mine.
Toata aceasta perioada – accidentul, amnezia, neputinta, furia, lacrima fara cauza, iubirea coplesitoare simtita de Inviere in spital – fusese exact ce face Hristos când coboară in iad si ii scoate pe Adam si Eva la lumină.
Eu a trebuit să cobor in iadul meu. Sa scot la lumina mortii pe care ii purtam: resentimentele fata de mama, fata de tata, fata de viata. Ranile nerostite. Orgoliul născut din suferinta – acel orgoliu care parea putere, dar era de fapt o închisoare. O armura construita ca protectie, care preluase controlul si mă inchisese inăuntru.
Ca spinul lui Pavel – acel ghimpe lasat ca sa nu se trufeasca – si traumele mele, si limitele mele, si accidentul meu au fost exact ce trebuia. Nu pedeapsa. Smerire. Drumul prin care orgoliul care ma distrugea a fost desfacut, strat cu strat, cu blandete.
Visele imi aratau clar. Dar nu puteam intelege in acel moment. Mintea nu putea procesa ceea ce duhul simtea deja. Era ca o traducere care întârzia – sufletul stia, trupul suferea, mintea cauta sens. Si sensul a venit. Treptat. Odata cu fiecare traire asumata.
„Cum e jos, asa e si sus” – am simtit asta in carne si oase. Cel mai de jos moment al vietii mele a fost si cel mai aproape de cer.
Iisus m-a rascumpărat. Nu de la o greseala. Ci de la mine insami.
Și acum stiu ce este Bucuria Invierii.
Nu este un sentiment de fericire. Nu este absenta durerii. Este blandetea care ramane dupa ce ai trecut prin foc. Este bunatatea care nu mai are nevoie sa se dovedeasca. Este indelunga rabdare cu tine si cu ceilalti – pentru ca ai vazut cat de mult a rabdat El cu tine. Este iubirea care nu cere nimic înapoi, pentru ca s-a umplut dintr-o sursa care nu seaca.
Bucuria Invierii nu este că moartea a disparut.
Este ca moartea nu mai are ultimul cuvant.
🌟 Firul Comun – Ce Inspira Cutia cu Minuni
Fiecare poveste este diferita.
Dar toate au acelasi mesaj ascuns:
Cel mai mare dar nu vine din abundenta – vine din rana vindecata.
Cand transformi suferinta în lumina, devii Cutia cu Minuni pentru cei din jur. 🎁
Vrei sa ajustez tonul, lungimea sau sa adaug un intro general pentru pagina de site?
🏔️ Veronica Raileanu | Avalansa care te invata sa traiesti
Veronica a supravietuit unei avalanșe in muntii Iezer-Păpușa – 325 de metri de alunecat prin zapada, ingropata pana la gat, cu o fisura la vertebra. În acele clipe suspendate între viață și moarte, a simțit ceva neasteptat: liniste si impacare.
Povestea ei nu este despre eroism, ci despre constiinta. Despre cat de repede poti pierde tot și cat de mult contează sa fii pregatit, sa te bazezi pe tine, sa iti ajuti semenii si sa apreciezi ce ai. O mana cereasca i-a protejat pe toti – si Veronica a ales sa nu uite asta.
„Ne-a protejat cineva. Am realizat că am avut un mare noroc – dar nu numai norocul.”
Valori: Recunostinta · Umilinta · Solidaritate · Prezenta in fiecare pas
🌸 Ramona Berinde | Lumina din spatele provocarii
La 34 de ani, Ramona trăiește cu boala Stargardt – o afecțiune rară a vederii. Dar în loc să se oprească, ea a ales să ofere ceea ce simțea că îi lipsise: bucurie, culoare, lumină. Prin aranjamente de baloane și implicare activă în activitățile Cutia cu Minuni, Ramona aduce zâmbete celor din jur – și descoperă că, oferind, primești înapoi.
Fiica ei de șapte ani crește alături de ea ca un partener de viață, matură și plină de dragoste. Ramona știe că puterea nu vine din absența greutăților, ci din alegerea de a transforma greutatea în dar.
„Ofer bucurie – și cred că de aceea am și eu nevoie să primesc aceleași lucruri.”
Valori: Dăruire · Curaj · Comunitate · Transformarea durerii în lumină
Iulian Motoc | Vindecarea incepe cu o atingere
La 10 ani, Iulian călca în picioare spatele unui vecin obosit după meci – fără să știe că acela era primul pas al unui drum de 30de ani în terapie și masaj. Astăzi este fondatorul Academiei Reflexovital, președinte de asociație, jurat internațional și organizatorul Campionatului Național de Masaj din România.
Dar dincolo de titluri, Iulian este omul care a fost acolo când cineva trebuia să o ia de la capăt cu totul. Prezent nu doar prin mâini, ci prin suflet – spiritual și emoțional. Crede în valorile corecte, umane, și în Dumnezeu.
„În spatele lui Iulian Motoc este un om care crede în valorile corecte, umane și care crede în Dumnezeu.”
Valori: Credință · Vocație · Prezență autentică · Excelență
Mihaela Aura Bacila | Iubire fara conditii – puterea care vindeca
Mihaela a trait tradare, umilinta, frica de abandon și sacrificiu total pentru ceilalți – până când a uitat cine este. Drumul ei spre coaching a venit din cel mai greu loc: soțul ei în episod de manie severă, internare forțată, singurătate totală. Și totuși, ea a rămas.
Nu din slăbiciune – ci din iubire necondiționată. Și tocmai acolo și-a descoperit darurile: compasiunea, puterea interioară, capacitatea de a fi prezentă când toți ceilalți pleacă. Azi îi însoțește pe oameni să-și găsească resursele din interior – pentru că știe că puterea există în fiecare.
„Eu sunt iubire și trebuie să mă manifest ca atare.”
Valori: Iubire necondiționată · Fidelitate · Non-judecată · Iertare · Curajul vulnerabilității
🌿 Elena (Ana) | A doua sansa – darul lui Dumnezeu
Elena a trecut prin pierderi grele, o sarcină pierdută, frică, boală și momente în care viața părea să se destrame. Sub anestezie, în momentul cel mai vulnerabil, a avut o experiență care i-a schimbat tot: L-a văzut pe Dumnezeu și I-a spus: „Facă-se voia Ta.”
Din acel moment, valorile ei s-au reorganizat. A înțeles că suferința nu este pedeapsă – ci o chemare spre credință mai adâncă. Copiii ei au crescut cu Dumnezeu în suflet, iar Elena poartă în ea certitudinea că El nu abandonează pe nimeni.
„Dumnezeu există, ne iubește și mi-a dat a doua șansă pentru a crede.”
Valori: Credință · Iertare · Recunoștință · Curajul de a te preda
🕊️ Sorin Boica
| O viață schimbată de un orfan
O invitație refuzată timp de un an. Un tânăr orfan numit Adrian, care nu a renunțat. Și o biserică pe Plevnei 29 – unde Sorin a auzit, pentru prima oară în viața lui, Evanghelia.
Din iunie 1991, totul s-a schimbat. Fără studii de asistență socială, Sorin a început să facă exact asta – să fie alături de oameni, voluntar, independent, neobosit. Din noiembrie 1991 și până azi, nu s-a oprit.
Întrebat despre valorile care îl ghidează, răspunsul lui a fost simplu și complet:
„Una singură. Dragostea lui Hristos. Dacă înțelegi cât de mult te-a iubit Hristos, atunci ai putere să îi primești pe ceilalți, să îi accepți așa cum sunt și să ai răbdare cu ei.”
Un orfan l-a salvat pe Sorin. Sorin a ales să salveze, la rândul lui, o lume întreagă.
Valori: Iubire necondiționată · Răbdare · Acceptare · Credință transformatoare
Ramona Brezovan
Esența Cutia cu Minuni a fost pentru ea un punct de reîntoarcere la sine și la Dumnezeu, într-un moment de epuizare profundă.
I-a adus:
prezență și conștientizare (starea de observator)
curajul de a face schimbări majore (demisie, relocare, transformare de viață)
încredere că Dumnezeu este mereu „la un gând distanță”
Transformarea principală:
➡️ Dintr-o stare de povară și „cocoșare” → într-o stare de lumină, încredere și asumare.
Valori cheie: credință, familie, comunitate, integritate.
Ana Maria Dinu
Președinte Asociația Copil Unicat
Experiența ei scoate în evidență realitatea dură, dar și responsabilitatea profundă în lucrul cu copiii cu dizabilități.
Ideea centrală: ➡️ Fiecare copil este unic, iar recuperarea depinde de implicare, deschidere și acțiune continuă.
Mesaje esențiale:
Nu există „o soluție universală” – trebuie adaptare și încercare constantă
Timpul este critic – intervenția timpurie face diferența majoră
Diferența reală o face mentalitatea părinților:
închiși → stagnare
deschiși → progres
Transformarea propusă: ➡️ De la limitare și etichete → la potențial, șanse reale și demnitate
Durerea ei profundă: ➡️ Sistemul tratează inegal copiii, fără a valorifica potențialul celor care pot deveni independenți.
Margareta Hant – mama
O poveste de mamă despre luptă, credință și acceptare în fața unui început extrem de greu.
Ideea centrală: ➡️ Iubirea, credința și perseverența pot transforma o situație dramatică într-un drum de viață plin de sens.
Elemente esențiale:
Naștere traumatică, diagnostic sever → șoc și durere
Alegerea conștientă:
nu a dat vina pe Dumnezeu
a ales acceptarea și acțiunea
Recuperarea a devenit mod de viață
Moment cheie: ➡️ Acceptarea de către copil a propriei limitări (mâna) prin iubire și repetiție → vindecare interioară
Transformarea: ➡️ Din neputință și frică → luptă, sens și încredere în Dumnezeu
Valori: credință, răbdare, iubire necondiționată, acceptare
Interviu cu Vasile Dubencu
Claudia Albu: Cine sunteți?
Vasile Dubencu: Vasile Dubencu sunt. Sunt din Republica Moldova. Sunt un moldovean cu suflet românesc.
C.A.: Ați venit acum la Campionatul Național de Masaj?
V.D.: Deja a 5-a oară susținem Campionatul Național. Am fost din start ca organizatori, ca participanți, ca sponsori. Și încurajăm toată lumea să participe la un asemenea eveniment, care este o sărbătoare a sufletului și a corpului.
C.A.: Așa este! Da, clar. Și eu, ca terapeut, folosesc produsele dumneavoastră, vă spun, pentru mine sunt magice. Și faptul că fiul meu de nouă ani, care nu acceptă nicio atingere, i-ați oferit un masaj și de atunci mă pune să îi fac masaj cum i-a făcut și domnul…
V.D.: Există în lume o sumedenie de tehnici de masaj. Doar în China sunt peste 22 de tehnici renumite în toată lumea. Doar 22 care sunt acceptate de maseuri din toată lumea. Dar câte sunt încă? Numai satele astea știu. Pentru că fiecare om are un talent deosebit, care îl aplică cumva și pentru sănătatea omului.
C.A.: Da, asta este important: conștientizarea!
V.D.: O atingere, un zâmbet, un spirit bun – ele deja sunt tratament.
C.A.: Exact! Și de aici reies și care sunt valorile dumneavoastră din tot ce ați povestit, care v-au ghidat. Da, mulțumesc mult!
V.D.: Deci, transmitem legenda puterii plantelor din generație în generație.
Interviu – Ioan Vulcan-Agnițeanul
Nostalgice readuceri aminte
Evident că nu aveam cum să răsfoiesc, anticipat, filele în manuscris ale acestei cărți, atât de inspirat intitulată ”CUTIA cu MINUNI”. Însă, mișcat sufletește de inițiativele și poveștile vieții autoarei acestei cărți, Claudia Albu, mi-am spus cam așa: Ce ar fi să introduc, în acea imaginară ”Cutiuță cu Minuni”, câteva dintre ale mele destăinuiri autobiografice?! Și așa am și făcut, precum veți citi și dumneavostră în continuare! Dar, mai întâi de toate, să mă prezint: Sunt Ioan Vulcan-Agnițeanul, cel căruia nu îi este câtuși de puțin rușine să recunoască că la a sa apropiată împlinire a vârstei de 90 de ani(24 februarie 2025, de ”Dragobete”) încearcă să își schițeze un mai puțin modest autoportret sentimental. Așa se face că visând-vise-visătoare-printre-oameni-muritori, am strâns cu ”măturicea”, pe făraşul vieţii mele, firimituri de vechi și mai noi amintiri. Şi în loc să le deșart în imensul coș al gunoaielor vremurilor trecute, am alcătuit din ele un ghemotoc de pagini scrise, pe care le-am așezat între coperțile unei posibile viitoare ”Cărți cu dragi amintiri”. Aşadar, de veți avea răgazul-răbdării, citiți-le, aducându-vă aminte atât de mine cât și dumneavoastră, cititorilor! Pentru că în multe dintre ele vă veți regăsi și voi. Şi nu care-cumva să uitați că părinţii și bunicii mei și ai voștri au fost și încă mai sunt ca niște sfinți nemuritori. Ei ne păzesc pe noi şi când suntem în viaţă şi când vom fi în Ceruri, printre Stele!
Interviu cu Sara Hant
Claudia Albu: Spune-mi, cine ești?
Sara Hanț: Mă numesc Sara Hanț, am 10 ani și sunt din Sibiu.
C.A.: Ne-am cunoscut la eveniment, unde, spre surprinderea mea, ai cântat și… am început să plâng! Te filmam. Și am auzit povestea ta – mi se pare fascinantă și ești o sursă de inspirație. O să-ți pun câteva întrebări, pentru că povestea ta merită spusă și poate inspira și alți oameni – și copii, de ce nu? Ți-ai amintit vreun moment greu în viața ta? Foarte greu?
Sara Hanț: Da. Am probleme de sănătate, am pareză de plex brahial totală la mâna stângă. Când m-am născut eram moartă. Pe la 7–9 ani, ceva de genul, trebuia să fac o operație și știam că o să fiu în scaun cu rotile. Și era așa de greu când știam că mama nu are voie cu mine în salon. O strigam: „Mama, mama!”, și mama plecase. După ce m-am trezit din operație, aveam dureri de cap, dureri de picioare, și mama tot nu era. A venit după o oră. Nu știu unde fusese și m-am panicat.
C.A.: Te-ai panicat că nu era mama ta?
Sara Hanț: Da. Și și-au dat seama doctorii și au venit la mine. Poate era cameră.
C.A.: Ai avut vreun moment în care ai simțit că vrei să renunți la tot? Că te-ai săturat, că nu mai vrei să trăiești? Ceva foarte jos, ai avut un astfel de moment până acum, la 10 ani?
Sara Hanț: Nu.
C.A.: Tot timpul ai avut…?
Sara Hanț: Da, tot timpul am avut încredere în mine și am zis: „Merg înainte, că viața e scurtă.” Am învățat asta de la bunicul, care a murit.
Note
Sursă de inspirație, perseverență, credință și multă dragoste. Să mergi înainte oricât de greu este drumul!
Experienta mea cu un coach,(2022)..colaborarea a început când a pus o întrebare, pe baza ei, mi a transmis ca îmi oferă un program în valoare de….euro, care se va desfășura pe perioada de 3 luni, întâlniri săptămânale. Am fost entuziasmată, bucuroasa, neștiind de fapt ce presupune asta, doar ca ma susține în aceste intalniri.Probabil am avut așteptări, vroiam sa obțin claritate, dar când nu poți exprima, pentru ca nu ai claritate😏😉, și întâlnirea de 1 ora se transforma i 40 min, apoi 30 min apoi 20 min, apoi o data la 2 săptămâni, asta spune multe. În momentul în care eram happy totul era ok, apoi inexplicabil, de fapt foarte explicabil, în contextul în care, întâlnirea se tot amână, și am înțeles apoi ca va dura f puțin, apoi, s au modificat termenii. S a produs dezechilibru la mine, aram bulversează, contrariat, și mi se tot repeta sa nu pasez vina, 😏😉care vina?!… , ultimele 2 întâlniri se tot întrerupea convorbirea, nu înțelegeam ce mi se spunea, etc. Cert este ca mi se tot repeta 2 motive, ca îmi oferă sprijin, si ca să nu pasez vina. Doar îmi exprimam confuzia care simțeam, de la ultima întâlnire și faptul ca tot se modifica durata .Apoi tot ca să mi se arata sustinerea😉, mi sa spus ca nu i am scris despre ce s a schimbat la mine între întâlnirile noastre, etc . Mi se transmitea ca ceea ce spun este de fapt ptr mine, da, probabil, dar faptul ca ea era acolo, era o oglinda, si eu pentru ea idem.Si mai confuza, zicea ca trebuia sa scriu?!, mesaje, cum sunt.stiam ca e bolnava, in postări pomenea de surmenare,etc.Imi tot transmitea ca are intalniri etc.Recunosc, comunicarea era deficitară. Am trecut prin anumite experiente, și vindecarea care mi o doresc , nu vine prin persoane care care nu au trecut prin astfel de experiente, sau care nu sunt specialiști. Cred ca de aici confuzia mea.Vreau sa ma dezvolt profesional ,dar încă mai am de vindecat. Pentru mine e o provocare fiecare zi, de la funcții nevoi fiziologice de baza, la a sta atenta, fără sa mi pierd concentrarea ,la a mi controla anumite reacții, atacuri de panică, la a înțelege ca ceilalți vad o persoana puternică aceasta fiind menținută cu un consum mare de energie, care obosește, și când se întâmplă asta, am câte o stare de confuzie mentală.
Când întru în salonul de masaj, când fac ceea ce iubesc, când las totul în seama lui Dumnezeu, dobândesc claritate , putere, energie și înțelepciune. Totul se transforma în binecuvântări, minuni.
Dar când îmi dau puterea, unei persoane indiferent de pregătire , conștientizez ca fac o greșeală mare, când aceea persoana nu știe sa gestioneze, rupe brusc. Nu pot sa am pretentii, doar am câștigat nu platesc, 😉😉😏.Cert este ca iar cred ca e vina mea, și începe starea de rău,dureri în zona afectata de la accident etc, scăderea stimei de sine. Da asta este rezultatul scăderea stimei de sine.Asa ca atenție; ce vine, de unde vine, despre experienta și valorile acelei persoane.Dar ii mulțumesc pentru ca m a făcut sa cunosc ceea ce este prioritate în acest moment al vieții mele. Dumnezeu lucrează prin oamenii, evenimente ,întâmplări. Regret doar ca nu am avut curajul sa I transmit exact ce simt! Dacă nu poți susține o întâlnire pentru ca încă mai trebuie sa asimilezi experienta, recunoaște, pentru ca se presupune ca tu ești coach ul, experta. Sau îți dau prea mult credit?? Sau e din cauza ca nu eu te am ales, ca tu mai ales? Oricum e o învățătură pentru amândouă! Acum înțeleg ” mulțumesc cu recunoștință ” ce mi ai transmis! Și creșterea mea reprezintă vindecarea mea, pacea și ….
